Multe persoane care vin la terapie spun că provin dintr-o familie normală și că nu au avut parte de abuzuri sau rele tratamente. Din cauza asta nu își pot explica de ce au crescut intr-un anumit fel, de ce au probleme emotionale si adesea nu se pot increde in altii ci doar in ei insisi. Spun despre parintii lor ca au fost oameni buni, muncitori, care s-au sacrificat pentru ca ei sa aiba tot ce aveau nevoie si nu au trait mari lipsuri, nu au primit batai sau injurii.

O modalitate de vulnerabilizare psihica si emotionala mult mai subtila decat abuzul fizic, care are consecinte pe termen lung este neglijenta – sau deprivarea. Cand spunem acesti termeni de fapt ne referim nu la lucrurile care s-au intamplat ci mai degraba la cele care nu s-au intamplat desi ar fi trebuit sa se intample. Neglijarea sau deprivarea se intampla atunci cand o parte din nevoile copilului fie nu sunt satisfacute, fie nu sunt recunoscute ca fiind importante si, ca atare, sunt ignorate. Deprivarea se poate derula pe mai multe nivele si poate fi mai severa sau mai putin severa. Ea poate avea legatura cu ingrijirea, copilul fiind deprivat de o ingrijire adecvata – nu I se da mancare la timp, nu este schimbat la timp sau este lasat in discomfort fizic perioade indelungate de timp, nu primeste atentie sau afectiune. In acest sens, la copiii lasati de foarte mici in centrele de plasament extrem de aglomerate si cu personal putin si de multe ori necalificat, copiii au dezvoltat ceea ce in literature de spcialitate gasim cu titlul de hospitalism. Absenta atentiei afectuoase, a atinegerilor si a contactului afectiv, au dus la instalarea unor fenomene de insigurare si auto-stimulare, prin care copilul incearca sa suplineasca lipsa relationarii prin comportamente de auto-linistire precum leganatul si suptul degetului. Copilul sever neglijat se retrage intr-o lume proprie, in care incearca cu mijloacele rudimentare de care dispune, sa isi gaseasca linistea si confortul de care are nevoie. In cazurile severe copilul poate deveni disociat de lume dar si de propriul corp, ale carui senzatii ofera prilej de discomfort si coplesire.

Un alt tip de deprivare este deprivarea de empatie, in care copilul resimte ca nevoile lui, emotiile si starile lui nu sunt intelese de altii, nu sunt impartasite si nu au nici un fel de impact asupra altora. Acesti copii inteleg ca trebuie sa isi reprime nevoile si emotiile, pentru ca ele nu vor fi bine primite de altii, vor fi response, negate, neintelese sau ignorate.

Deprivarea de protectie se refera la lipsa sprijinului si indrumarii dar si la lipsa protectiei in fata unor pericole fie din mediul ambiant, fie din partea altora. Multi copii care provin din familii cu multi frati si surori au fost lasati sa creasca impreuna cu acestia si au fost expusi unor pericole pe care fratii mai mari nu au stiut/putut sa le previna. Accidente domestice precum oparirea, arderea sau taierea, caderi din copaci sau muscaturi de animale, toate se pot intampla atunci cand un adult responsabil nu supravegheaza copilul, conform cu nevoile varstei si gradului sau de dezvoltare. Astfel, copilul poate invata ca mediul din jur este periculos, ca nu are pe cine sa conteze ca sa il ajute sau, de multe ori, nici macar nu ii vine ideea ca cineva ar fi trebuit de fapt sa fie acolo.

Copiii care cresc in deprivare devin cel mai adesea adulti care sunt obisnuiti sa se descurce singuri si care nu stiu sa ceara ajutorul sau sa se indrepte catre altii pentru suport. Ei traiesc cu asteptarea ca nevoile lor de suport emotional, empatie, atentie si intelegere nu vor fi indeplinite de altii. Din acest motiv pot deveni hiper-independenti si pot avea dificultati in a relationa cu altii in raporturi de egalitate sau dimpotriva, pot deveni extrem de anxiosi si agatatori in relatie. Adesea pot dezvolta scheme secundare de tip sacrificiu de sine si standarde nerealiste.Unul din obstacolele cele mai importante in depasirea acestei scheme este credinta acestor persoane ca deprivarea este un lucru normal care nu poate fi schimbat. Din acest motiv relatia terapeutica constituie atat un cadru de siguranta cat si un factor de modelare al unui nou tipar relational.